• Publisher:Atari
• Dezvoltator: Quantic Dream
• Gen: Adventure
• Data Lansării: Octombrie 2, 2005
• Rating: Mature
Numele
Quantic Dream vă spune ceva? Poate că nu este atat de popular precum cele ca Bioware, EA Games, Ubisoft sau chiar Lionhead. Însă în industria gaming-ului nici nu trebuie să fii cunoscut la scară largă ca să faci ceva de calitate. Francezii de la Quantic Dream (da, sunt francezi) nu produc jocuri pe bandă rulantă – de fapt până să joc acest joc nici nu mai auzisem de ei. Aparent au mai lucrat la un joc uitat printre cele de calibrul Half-life, Need For Speed, Halo, Call of Duty şi altele. Numele acestui joc este
Omikron – The Nomad Soul. Mie nu-mi spune multe, însă aparent este unul foarte reuşit. Nici nu poţi să spui despre ei (cei de la Quantic Dream) că fac jocuri ca să motiveze nu-ştiu-ce engine grafic. Jocurile lor arată mai degrabă ancorate în realitate decât îmbunătăţite cu ultimele soluţii hardware-software. Astăzi, când majoritatea aleg jocurile bazându-se în primul rând pe grafică,
Fahrenheit reuşeşte să capteze atenţia prin altceva – însăşi firul epic al poveştii. Mai pe scurt, dacă te-ai săturat de shooter-e banale şi jocuri arcade unde contează cine reuşeşte cel mai mare punctaj sau cine are cele mai rapide reflexe, vei găsi în Fahrenheit ceva diferit şi bine realizat. Dacă ai un fotoliu preferat, acesta e jocul perfect pe care să-l joci stând pe acel fotoliu, înfăşurat într-o plapumă mare şi pufoasă, sorbind din cana cu ciocolată caldă şi dând pe gât ocazionala bezea, între capitole.
‘Carieră la McDonald’s. Toata ziua spăl podeaua, nu altceva!’
Afară temperaturile defilează cu minus in faţă… Prin fereastra decorată cu flori de gheaţă se pot vedea doar câteva taxiuri care luptă din răsputeri cu troienele de zapadă. Noaptea din New York nu este cea mai prietenoasă nici in condiţii normale, dar cele -20 de grade Celsius fac din marele oraş o pustietate albă bântuită de fantome. Mai bine stai la adăpost şi meditezi la gradele Fahrenheit ale lichidului negru din ceaşcă. Aşa e…pe frigul ăsta, nimic nu se compară cu o ceaşcă de cafea fierbinte şi o carte bună, o capodoperă a lui Shakespeare, să zicem. Dar cum ne-a arătat şi marele scriitor, viaţa te loveşte sub centură când te aştepţi mai puţin…
Cam acestea sunt condiţiile atmosferice în care se petrec evenimentele acestui joc. Chiar de la început îţi vei da seama că Fahrenheit va fi o experienţă întunecată şi învăluită în mister, secvenţa de inceput (pe care o voi include mai jos) contribuind în mare parte la crearea atmosferei propice acelui gen de experienţă. Acesta nu e un joc pentru copilaşi; povestea are substanţă şi textură, iar acţiunea este sporadică şi livrată în doze atent prescrise şi coregrafiate. Jocul respiră prin oamenii care apar în el: ei nu sunt doar nişte marionete invocate pentru a distra jucătorul pentru câteva ore. Ei sunt oameni cu o viaţă deja trăită, actuală şi care va exista şi după desfăşurarea acestei mici partide de şah a Universului. Lucas, Carla şi Tyler, fiecare are o slujbă, au viaţă socială şi personală, îndulcite de mici mari satisfacţii şi piperate cu probleme cotidiene.Actorii acestui film au fost proiectaţi deosebit de amănunţit: ei au probleme sentimentale şi sociale, au o carieră, planuri de viitor, un trecut bine definit, păreri bine conturate despre evenimente şi au şi proprii demoni pe care să-i înfrunte. Tyler, de exemplu, este un tânăr de culoare provenit din ghetouri şi ajuns poliţist, cu niscaiva datorii şi cu o viaţă amoroasă umbrită de pericolul profesiei alese. Carla, pe de altă parte, este o poliţistă înnăscută, deosebit de inteligentă şi deosebit de singuratică, ce se descurcă mult mai bine cu pistolul şi cu investigaţia, decât cu bărbaţii şi cu relaţiile amoroase. Cât despre Lucas Kane, el este un programator obişnuit, fără cazier, cu o copilărie ciudată, dar totuşi un tip de treabă căruia îi place sa citeasca Shakespeare. El l-a omorât pe John Winston, un om de afaceri de vreo 50 de ani, fără prea multă importanţă – în ciuda acestui fapt este inocent. Convinşi doar de prima parte a afirmaţiei, duetul de detectivi Carla Valenti şi Tyler Miles încearcă din răsputeri să-l trimită după gratii pe Lucas. După scurt timp, evenimentele încep să se precipite, iar ceea ce părea a fi o simplă crimă se transformă într-o serie de ritualuri misterioase legate de credinţe străvechi distilate prin prisma culturii mayaşe.
De ce îi numesc actori? Pentru că întreg
Fahrenheit-ul ne este prezentat ca un film, ca un thriller din care nu lipseşte acţiunea, dar în care şi-a băgat coada şi drama. Ca să vă daţi seama, în meniul principal prima opţiune nu este cea de “New Game”, ci aceea de “New Movie”. Conceptul de gameplay cinematic este arhifolosit în industria jocurilor, majoritatea dezvoltatorilor mulţumindu-se să arunce acolo nişte video-uri în format letterbox, o interfaţă de joc cât mai minimalistă şi apoi gata. Mai mult un film cu progresie interactivă decât un joc video ce pretinde a fi un film,
Fahrenheit aruncă cât colo mecanicile de joc convenţionale în favoarea unei interfeţe mecanice mai subtile. Vei lua parte la fiecare acţiune – de la cele mai mari secvenţe de luptă la cele mai simple şi cotidiene activităţi precum deschiderea frigiderului şi savurarea unei înghiţituri de lapte rece, o tură de trântă cu un sac de box, un meci amical de baschet sau câteva minute de pierdut cu un yo-yo. Şi multe altele. Vă las pe voi să descoperiţi restul acestei poveşti pline de mister. Vă spun însă că la fel ca în cazul lui
Dreamfall: The Longest Journey, finalul pare cam grăbit şi nu toate întrebările îşi vor găsi răspunsul. Dar acest fapt nu ar trebui să vă îndepărteze de acest joc. Experienţa Fahrenheit merită trăită, şi va rămâne cu tine mult timp după aceea.
‘Scena asta de acţiune e pur şi simplu uimitoare. Păcat ca trebuie s-o tratezi ca pe un joc de <Simon Says…> într-un fel de Quick-Time Event’
Mecanicile de joc, după cum am mai menţionat, sunt simple şi axate mai degrabă pe un nivel mărit de interactivitate. Controalele pentru PC sunt mai ciudate: se vede că acest joc a fost proiectat iniţial pentru console. Cu toate astea, jocul nu are nici o problemă în a te lăsa să-ţi configurezi singur controalele, deci avem parte de o oarecare versatilitate.Producatorii au redus marea parte a controlului la necesitatea apăsării unor butoane în ordinea corectă şi la momentul potrivit. Fie că vom fugi de ingerii treziţi la realitate printre băncile catedralei sau ne vom pune la încercare simţul echilibrului pe vârful cel mai înalt al unui montaigne-rousee, ori vom încerca o călătorie freudiană în adâncul subconştientului, metoda este aceeaşi. Trebuie să recunosc că acest lucru poate deveni enervant uneori, deoarece sunt multe faze care te lasă pur şi simplu mască (vezi scena ce conţine poza de mai sus), iar tu trebuie să te concentrezi pe apăsat butoane într-o anumită ordine. Măcar poţi debloca scenele respective ca simple cinematici prin acumularea de puncte bonus, putând astfel să le vizionezi în toată splendoarea. Chiar dacă ne sunt explicate succint toate secretele controlului într-un tutorial, rezolvarea unor faze de acţiune va duce uneori la frustrare. Acest lucru este adevărat mai ales pe ultimul nivel de dificultate, unde Fahrenheit este un joc de aventură în care nu doar de neuroni, dar şi de reflexe vei avea mare nevoie. Că tot spuneam de un nivel mărit de interactivitate între actori şi mediul înconjurător, singurele controale pe care nu le poţi schimba sunt cele legate de mouse. Butonul din dreapta mouse-ului roteşte camera atunci când este ţinut apăsat şi mouse-ul e mişcat, iar butonul din stânga îţi oferă posibilitatea de a poziţiona camera indiferent de locaţia actorului. Totodată, butonul din stânga este responsabil şi de interacţiunea actorilor cu mediul înconjurător. Vrei să deschizi un sertar? Atunci tragi în jos de mouse în timp ce ţii apăsat pe butonul din stânga. Vrei să împingi o uşă? De data asta tragi în sus de mouse ţinând apăsat acelaşi buton. Si exemplele continuă, de la căţărarea unui gard, închiderea unui geam şi pornirea televizorului, până la tolănirea pe canapeaua din sufragerie. Dezavantajul evident vine în cazul în care trebuie să faci mai multe acţiuni contra-cronometru. Chiar şi activităţile banale sunt înţesate de input-uri de butoane. Aceeaşi mecanică de joc o vei folosi şi la dialoguri, unde vei avea mai multe întrebări/răspunsuri posibile şi tu va trebui să le alegi pe cele dorite. Însă vei avea un timp limitat să te hotărăşti, iar uneori conversaţia se va termina înainte să apuci să selectezi toate opţiunile. Toate acestea sunt menite să te facă să te implici în acţiune, în viaţa actorilor şi în cele din urmă să simpatizezi cu ei. Însă n-ai ce face şi uneori ţi se pare că producătorii au vrut să complice acele situaţii în mod inutil. Şi totuşi, eu n-am avut prea multe asemenea momente.
So overall I’m okay with it. Nu în ultmul rând, ca să vă daţi seama de morbiditatea latentă a jocului, starea de spirit a actorilor este foarte importantă în joc şi este exprimată printr-un indicator. În cel mai bun caz, nivelul maxim al acestuia este ‘Neutral’ (Neutru), indicând o stare de spirit normală. În cel mai rău caz, indicatorul ajunge la minimul absolut, ‘Wrecked’ (care se traduce în “epavă”), când actorul cade într-o stare de letargie şi-si pune capat zilelor fără să te mai asculte.
Ecranul împărţit pe cadre este unul din punctele originale ale jocului.
Grafica nu este punctul forte al jocului, părând puţin demodată. Calitativ, este cu o treaptă mai sus decât versiunile de Xbox şi PS2, venind la pachet cu ajustările standard. Însă chiar şi cu toate setările date la maxim, jocul reuşeşte să arate doar ca un joc de Xbox cu o rezoluţie ceva mai bună. Muchiile sunt înceţoşate, iar texturile pe alocuri sunt fade şi decolorate. Poate că asta e în concordanţă cu tema zăpezii şi a frigului prezentă în joc, însă când vine vorba de partea vizuală lucrurile nu arată la fel de bine precum ar fi vrut developerii. Mai mult, obiectele şi personajele sunt destul de colţuroase, iar animaţia, în ciuda realizării cu tehnica motion-capture, lasă pe ici pe colo de dorit. De asemenea, lipsesc efectele speciale cu care titanii vremii încercau să încânte jucătorii. Totuşi, măcar aşa totul pare mai realist, miroase mai verosimil. Până la urmă lumea nu va juca acest joc de dragul graficii, iar prin prisma acestui fapt grafica face o treabă bună, contribuind într-o anumită măsură la făurirea atmosferei apăsătoare.
În vreme ce partea vizuală nici nu străluceşte, nici nu e de lepădat, partea acustică compensează acest lucru întru totul. Coloana sonoră, compusă de Angelo Badalmenti, este una dintre acelea pe care le recunoşti de la primele note, etalând viori mlădioase, un violoncel tânguitor şi o chitară acustică mânuite cu un talent incredibil, dând naştere unei atmosfere credibile şi totodată încordată, adăugând tensiune scenelor de luptă şi in acelaşi timp acompaniind într-un mod excelent starea mentală a actorilor. Voice-acting-ul este cel puţin la fel de impresionant, acordând actorilor o şi mai mare credibilitate. Lucas sună la fel de tulburat pe cât este, Carla este potrivit de severă, iar Tyler contribuie la destinderea atmosferii cu o voce relaxată si uneori cu câte o porţie de isteţime de ghetou, deseori servită cu garnitură de sarcasm. Nici restul actorilor nu sunt prea răi, în unele cazuri întrecând cu mult aşteptările. Pe lângă melodiile compuse de Angelo Badalmenti, jocul mai conţine si melodii licenţiate ale celor de la Theory of a Dead Man (o trupă la fel de obscură ca cei de la Quantic Dream, dar la fel de buni), melodii care pot fi accesate in-game prin intermediul combinei muzicale din apartamentul lui Lucas. Este clar că producătorii au făcut exces de zel la departamentul sunet, aşa că asta nu poate decât să ne bucure!
‘Muncim din greu şefa, să moară soacra, de nu!’
Concluzie: Fahrenheit nu e un joc perfect. Grafica nu te dă pe spate, găseşti pe alocuri probleme cu controlul camerei şi secvenţele ce implică acţiune pot fi imprecise pe alocuri. Şi totuşi, sunetul, povestea şi actorii sunt atât de credibile şi bine creionate, iar varietatea de situaţii în care jucătorul este aruncat este aşa de mare, încât nicăieri pe parcursul jocului nu poţi spune că e un joc plictisitor. În medie durata de joc este undeva între 12-15 ore: depinde cum te descurci cu scenele de acţiune. Totuşi eu nu recomand să vă grăbiţi; mai bine savuraţi atmosfera şi lumea ludică pe care filmul, pardon jocul, vi le oferă. Jocul acesta trebuie jucat − e o piesă obligatorie nu doar pentru aventurierii de fotoliu, dar pentru toţi care încă mai caută farmecul jocurilor de odinioară. Fahrenheit e o experienţă care merită trăită şi retrăită din toate perspectivele pe care le oferă.
4.5/5
Prezentare. Poveste grozavă, personaje credibile şi de care ajungi să te ataşezi rapid. Ceva probleme cu camera şi mici neregularităţi sub forma unor bug-uri rătăcite. Multe bonusuri care pot fi deblocate.
3.5/5
Grafică. Deşi potrivită pentru tema rece a jocului, conţine texturi ce uneori par neglijate şi spălăcite. Muchii înceţoşate şi obiecte colţuroase. Motion-capture implementat nu tocmai perfect.
4.7/5
Sunet. Coloana sonoră şi numele Angelo Badalmenti vă vor rămâne mult timp în memorie de-acum încolo. Voci perfect selecţionate într-un voice-acting impecabil.
4/5
Gameplay. Controale ce pot fi configurabile dupa bunul plac. Mecanici de joc subtile şi bine implementate. Niţică frustrare în timpul scenelor de acţiune. Controlul pe Xbox/PS2 e ceva mai intuitiv.
4/5
Impresie de durată. Merită să-l joci de mai multe ori, fie doar ca să treci din nou prin experienţa pe care ţi-o oferă. De asemenea poţi sa alegi să îl joci intr-un mod diferit şi să explorezi celelalte opţiuni în fiecare dialog. Mai poţi colecţiona punctele bonus pe care nu le-ai găsit iniţial.
Total: 4.1/5 = un joc grozav
Iată şi cerinţele de sistem pentru cei interesaţi:
Procesor : Pentium III la 800 Mhz sau mai bun
Placă Video : 32 MB VRAM – compatibilă cu tehnologia Hardware T&L
Memorie : 256 Mb RAM
Hard Disk : 2.5 GB spatiu liber pe Hard Drive
Sistem de Operare : Microsoft Windows XP
Placă sunet : compatibila cu DirectX
Direct X : 9.0c
Topic: Fahrenheit (Read 900 times)